Archive for the ‘Cronici, recenzii sau referinţe critice’ Category


Reclame

Când se preumblă pe muchii de cerc, Mahmoud Djamal se
refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere şi beznă, depinde de
dispoziţie. Orfic şi ecologic, instrumentul lui poetic are tot atâtea
corzi cât şi cel al vechii poezii orientale. Cercul acela cu muchii
ca o faleză închide un univers sensibil, melancolic şi atemporal.
Contează poeticul şi inspiraţia. Poezia este înaltă şi nu se amestecă
în treburile de zi cu zi. Reveriile şi meditaţiile sunt pline de foşnet şi
culoare. Aer proaspăt, departe de poluare.
Felix Nicolau


Djamal Mahmoud -les étincelles d’une âme rebelle

Notes de lecture

Djamal Mahmoud est un poète original qui utilise une langue

d’étincelles avec une vision humaine qui se nourrit de la

magie de la nature.

Dans chaque poème, l’auteur, d’origine arabe, superpose un

second poème qui n’est autre que celui de la langue. Toute sa

poésie trahit une énergie créatrice contagieuse.

Sa poésie puise sa valeur, sa puissance et sa richesse de

l’intérieur de son âme.

Djamal Mahmoud atteste du point de vue sociologique et

historique une voix qui se suffit à elle-même.

Il chante les pierres, le sable, le désert car il les porte en lui.

Son désert à lui „le berger de pierres”, conserve la profondeur

et la sensibilité de la création actuelle. Le poète s’interroge

d’un poète à l’autre (Gibran, Khayam, Tagore…) pour

retrouver le fil qui nous conduit vers l’individu avant la

société , la création avant l’histoire, la poésie avant le thème

poétique.

Le poète manifeste une voix singulière, la sienne, qui n’obéit

qu’à sa propre nécessité interne, loin de toute imitation, de

toute répétition ou appartenance à l’expression commune.

„Que l’homme soit une pierre”! Cette phrase de Tamîn ibn

Muqbil est l’une des clefs essentielles de la compréhension de

la poésie préislamique.

C’est le repère qui nous permet de voir sa topologie spirituelle

et ses extensions.

Elle signifie que la vie, pour l’esprit arabe, est fragile, facile à

briser- la vie est un „vêtement d’emprunt”,”corrompu par la

mort”,qui „circule dans l’âme”,comme le „soleil circule dans

le ciel”. L’Homme est otage de l’usure aussi vrai que la tombe

est ”la demeure” de l’homme et de la vérité. Il éprouve donc

un certain malheur de vivre, car quelle joie peut éprouver „un

vivant avançant vers sa mort ? ”.

Positivement, sa poésie exprime le désir de vaincre, la

fragilité et la mort.

Djamal Mahmoud écrit sur l’absurdité du monde . Plus il

réfléchit, plus il mesure l’étendue de l’abîme qui l’en sépare.

L’auteur a une certaine soif de perfection qu’il ne peut

atteindre que par la poésie. Il sent qu’il partage avec les

70

choses une existence qu’il ne vit que momentanément. Il

éprouve la souffrance mais il ne s’avoue jamais vaincu.

Le poète vit en dehors de lui et en dehors du monde : triste ,

isolé ,il attend ,il s’ennuie, risque, espère triompher du

temps, de la mort et du changement. Il espère devenir pierre.

Cette poésie dramatique est en quête d’issues ou

d’échappatoires. Il n’est pas mû par un mouvement religieux

vers le divin.

Il reste suspendu au sol, quêtant à travers la poésie une

élévation d’un autre genre, une espèce de hauteur terrestre.

Il demeure fidèle à la terre, à la mère, à la femme, au désert,

au sable,aux pierres, à tout ce qui revêt pour lui la

signification du dehors.

Les lieux choisis sont ou attractifs ou angoissants.De ces lieux

viennent toutes les chutes. Ces lieux avec le vent, le sable,

sont circulaires, labyrinthiques cet espace- là où tout est

perte et confusion, errance. Ce lieu est l’endroit d’où à l’abri

on observe avec regret la dissolution et la destruction des

éléments.

Le poète voit la vie solitaire comme le meilleur des

compagnons. Mais le poète parle beaucoup du plaisir du corps,

offre une joie de possession et de perfection qui permet au

poète de goûter au paradis terrestre.

La femme est oasis, eau, beauté entière, symbole de la

fertilité et de la sécurité, de ce qui crée et ressuscite, de ce

qui demeure haut et sublime.Lorsqu’il possède la femme, il

sent qu’il domine la nature elle-même. Pour le poète la

femme recèle une force qui influe sur le corps et l’esprit. On

peut penser à un triomphe de la femme sur l’homme. En

s’approchant de l’amour charnel,le poète connaît une telle

transformation qu’il pense, lui, né de la femme, la créer à son

tour.

Le poète nous introduit dans une dialectique du plaisir et de la

douleur, placée entre renoncement et la possession, entre la

joie et le regret.

Le temps de l’amoureux n’est pas le temps ordinaire. Nul

amour n’existe sans la mort et sans la douleur.

Sa poésie est un témoignage, sans aucune intention de

changer le monde, de le dépasser ou de le recréer

différemment.

71

Il s’entretient avec le réel, le décrit, témoigne pour lui. Il

aime l’univers qui l’entoure et tente rarement de voir dans le

réel son au-delà.

Son regard est simple, clair, limpide.

L’univers est un miroir de ses expériences. Le poète dissémine

tout au long de ce recueil, ses instants de vie et souvent ses

vers émanent d’une âme rebelle.

Djamal Mahmoud suit le sentier de l’émotion avec finesse,

emporté par un sentiment qui ne cesse de se transformer.

Avec les mots , le poète devient le peintre inspiré de l’espace

– labyrinthe – désert. Ce sont des faits et des pensées au

ralenti ,mais d’une monotonie”extraordinaire”. Il refuse une

existence limitée par l’attente.

Angela Nache Mamier

 


de la conception à l’infini.Djamal Mahmoud féconde les mots comme il féconde la femme. Ravi par l’amour, ébloui par la naissance – ce processus grâce auquel il réalise pleinement sa mission d’Homme – le poète accomplit sa mission de créateur, accédant ainsi au rôle de démiurge. Et c’est à la femme qui accouche, qui donne vie, qui met au monde, la Femme – épouse et mère – initiatrice de la vie qu’il rend hommage. „je suis entrée en travail maintenant je serre les dents et je me tais (Frénésie) „mais ton coeur est la cloche qui bat éternellement m’annonçant chaque résurrection”… (Lala) Sa mère est le personnage central de nombreux poèmes, entrant en symbiose avec la nature, une nature fertile et authentique, qui est souvent source de nostagie, tel un paradis perdu. „et lorsque je commence à m’assoupir il tire l’ombre de maman bien cachée dans ses racines il me la tend et appelle tous les oiseaux pour qu’ils chantent jusqu’à ce que je m’endorme dans ses bras…” (L’ombre) Plus que le résultat d’un désir, l’enlacement des corps n’étant pas absent de ces poèmes, la naissance conduit à cet accouchement de soi-même, qui se transforme peu à peu en une initiation, ponctuée par la mort à chaque étape de cette croissance nécessaire au processus de vie. „dans mon arche gémit une femme en travail ce n’est pas son premier accouchement et ce ne sera pas son dernier (…) je suis impatient j’ai hâte qu’elle accouche de moi-même” (L’épitaphe) „Elle gémit gémit en moi tout en me faisant naître” (La naissance) 4 Ces étapes de la vie sont autant de rites d’initiation visant à devenir Homme au plein sens du terme, à réaliser l’oeuvre de Dieu et par làmême à se rapprocher de l’infini. La mort n’est pas exclue, mais incluse dans le processus vital, tout comme l’ombre n’est pas en opposition mais en complémentarité de la lumière, mettant en relief le paysage et procurant par là-même plus de hauteur et de profondeur aux textes poétiques. „ton corps ondule en moi délicat et innocent il danse la valse de ma mort et de la résurrection des eaux mortes” (Tête) Le poète se promène dans un paysage séculaire chargé d’histoire, décryptant les formes et les contours de sa géographie particulière. „tenant en main le barrage érodé par les rats et par les gens nous nous heurtons à l’eau restante” (Mareb) (Evocation de la digue de Marib au Yémen, symbole de l’Arabie heureuse, ancienne capitale du royaume de Saba). „dans mes bras se lève un chevalier arabe il te récite la peau écrite en lettres d’or sur le mur de la Mecque” (Duel) Il s’agit là d’un espace ouvert, où la terre attend l’eau, cet élément vital qui la féconde, cette eau de la crue qui la nourrit. L’eau, élément essentiel de la vie, symbole de fécondation, tout comme à la naissance la femme perd les eaux. „elle me regarde voilée on ne voit que ses yeux comme ceux d’un faucon enchaîné d’eux s’échappe le désert en quête de la pluie” (Pont) Tout au long de ce parcours, entre silence (du désert) et attente (de l’eau), le poète fait un retour aux origines, se dénudant complètement, cherchant l’enfant intérieur, éternel visionnaire de la pureté originelle où le corps n’est que le réceptacle, périssable, de l’âme éternelle: „entre mon âme et l’air il y a un corps et une camisole de force” (La toile humide) Le poète se transforme ainsi en un „berger de rochers”. „comme la majorité des prophètes je m’imagine en rêve chaque nuit …/… 5 …/… avec des troupeaux de rochers derrière moi broutant des vagues” (berger de rochers) Pourtant l’espace infini est offert à chacun de nous, qui naît dans la liberté de s’écouler sans opposer aucun barrage au cours naturel du fleuve et sans craindre l’ennui et la vanité du monde. Pour traduire cet infini, cette liberté intérieure, le poète a recours à la poésie, tout comme le grand poète roumain Nichita Stanescu, qui était en quête du mot créateur de mondes, le mot „lumière”: „Fiat lux !” „Dieu me manque je veux le voir juste maintenant cueillir la lumière de tes battements d’ailes…” (Timbre) Pour Djamal Mahmoud, la poésie est cet art qui repose en lui, attendant d’être fécondé, et c’est lors de cette mise au monde révélant l’écriture, que le poème l’accouche en tant que poète. A la gestation de l’un, se superpose la révélation de l’autre. Le cercle est parfaitement clos. L’Homme se réalise alors au plein sens du terme, il réalise l’oeuvre de Dieu en se rapprochant de cet infini. Telle est la mission du poète: dépasser ses ombres particulières, accomplir la mission humaine et au moyen de la poésie, langage universel, atteindre Dieu. „séparé de mon ombre je quitte les rochers blottis je sors des murs abrupts” (Le premier cercle) Nicole Pottier


Djamal Mahmoud – poet român

Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).

La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti.

Sensibilitatea poetului diferă totuşi, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeţii noştri de azi. La noi, însăşi noţiunea de „natură” pare demodată şi ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiştii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuinţă meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar şi când îşi portretizează mama:

„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută”.

Se mai observă în versurile citate şi o cruzime delicată, de pensulă subţire, a observaţiei, specifică spiritului oriental.

Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alţi poeţi prin discreţia elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreţie inevitabilă şi dezolantă care le este proprie autorilor lipsiţi de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvăşitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obţine maximum de receptivitate din partea cititorului:

„trag perdelele / nimeni nu-mi ţine de urât / doar fumul de ţigară / târâş intru în ecranul computerului / n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă / târâş intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâş până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.

Se mai poate remarca şi ironia fină – o irizaţie de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:

„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun”.

Să-ţi fie teamă să le vorbeşti oamenilor despre patrie şi religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înţelege, iată un mod de o gingăşie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajaţi într-o slujire violentă, zgomotoasă şi de multe ori demagogică a ţării şi a divinităţii. Pe de altă parte, însuşi faptul că în acest poem poetul nu defineşte patria şi religia reprezintă o definire diafană.

Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simţ al nuanţelor semantice!

„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morţile lor / de întuneric”

A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaştere a limbii române în esenţa ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.

Alex. Ştefănescu


Nu ne mirăm mai niciodată când un scriitor autohton devine writer, écrivain, Schriftsteller, dar suntem uluiţi când un străin (şi încă unul de la „antipozi”) scrie (versuri, mai ales) în limba noastră.

E cazul, între alţii, al câtorva arabofoni.

Unul ar fi Mazen Rifai; un altul [Ioan!] Salah Mahdi, pe care-l cunosc şi personal: un domn nu prea înalt, foarte brunet, înveşmântat (mereu?) în impecabil in.  (Acest „mereu?”,  în ocurenţă,  pentru că ne-am întrevăzut în, numai, anotimpul cald.)

Al treilea este Djamal Mahmoud.

Originar din Siria, cu studii,-n Cluj, de medicină şi poet românofon stimabil, un reper (dar unul foarte depărtat) al lui Djamal Mahmoud ar fi Marin Sorescu (acela din poemele-i dintâi). Primele cunoştinţe de română, sirianul şi le va fi-nsuşit, de altfel, în Craiova.)

Prin „sorescianism” s-ar înţelege o poezie „scuturată de podoabe”, directă, fără conotaţii, prozaică din când în când, şi, la răstimpuri, familiară: „îşi aduce aminte de ea mereu / avea o atingere caldă / o umbră cuminte / ce nu făcea niciodată vreun zgomot / îi spăla frunzele adesea / încât îl învidiau toţi copacii din jur / aşa îmi povesteşte palmierul / până ce răsare / soarele / iar când încep să aţipesc / scoate umbra mamei ascunsă bine în rădăcini / mi-o întinde şi cheamă / toate păsările să-mi cânte până-i adorm în braţe”.

Familiară, – numai că, în cazul lui Djamal Mahmoud, fără familiarisme, fără bătăi pe umăr, nici ocheade.

Poetul-medic este unul sobru şi de-o acurateţe exemplară, – cu atât mai mult cu cât, se înţelege, graiu-i matern e, faţă de română, unul exotic pe de-a-ntregul.

Tot exemplară, pe cât cred, este şi buna lui credinţă: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar atâtora dintre confraţii săi români).

Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e şi „de aici”, şi „de acolo”, ar fi subtilele notaţii, imaginile fulgurante, revelaţiile cutărei simplităţi ţinând de ochiul său onest, „concret”, discret şi, totodată, clair-voyant:  „pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei […] / mâinile mă ajută şi acum / să-mi acopăr ochii / între plecăciuni / tăcerea / vine într-un şerveţel alb / să-mi şteargă petele”.

După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, şi hai-kuist, să zicem, atitrat), ca şi, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidenţiabil, cât pertinenţa/per-cutanţa asocierii: „m-am foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe / voi tăcea ca un sâmbure / în tine”.

A se vedea, nu mai puţin şi versurile următoare: „dumnezeu este o pernă / pe care îmi adorm iluziile […] / cearceaful alb / e mormântul în care mor în fiecare zi”.

N-aş încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, şi anume: „în fiecare palmă / aveam câte o piatră / le frecam una de alta până când / îl vedeam pe dumnezeu / alergând roşu / printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreţi, face casă bună cu „dumnezeul roşu”, ieşit, parcă, din penelul lui Gauguin.

Dacă ar fi un simplu debutant, i-aş spune lui Djamal Mahmoud „Bine-ai venit!”

Fiind la a doua-i carte în română, aş putea să-i spun (şi chiar îi spun): „Bine te-am regăsit!”

Şerban Foarţă


În grădina cu arome tari

Auzim adesea afirmaţia cum că poezia reprezintă un mod general de viaţă, din care se împărtăşesc deopotrivă simţirea, gândirea şi mai ales spiritul limbii arabe. Din acest punct de vedere, cultura arabă apare prin excelenţă ca o cultură poetică. Influenţa poeziei arabe în cultura europeană nu a fost deloc una neglijabilă, de ar fi să ne referim doar la lirica trubadurilor, sau la preromanticii şi romanticii fascinaţi de tainele Orientului apropiat (istoricul Gustav Diercks, nu fără a exagera, a sugerat că există o strânsă analogie între spiritul arab şi cel germanic). În preislam, poetul este numit sha’ir (de la verbul sha’ara, a simţi), cu înţelesul că el „descoperă acele semnificaţii şi corespondenţe pe care alţii nu le simt lesne” (Quadama, Haqd an-nathr).

În linia spiritualităţii arabe se înscrie şi poezia lui Djamal Mahmoud cuprinsă în volumul „albe&reci” (ed. Vinea, 2010). Poetul „vede” şi gândeşte lumea în arabă, deşi scrie în română. Araba este o limbă cu o supleţe gramaticală şi cu virtualităţi stilistice unice, bazate pe fonetica sintactică. Abundenţa de asonanţe, omonime, sinonime, cuvinte ambigue, cursul natural al limbii spre accentuarea formalului şi ritmicului sunt surse neepuizate de inspiraţie poetică, în măsură chiar să determine combinaţiile calitative majore, la nivel de imagistică şi tematică.

Astfel, felul extrem de agil cum se mişcă poetul sirian Djamal Mahmoud în română trădează gena sa lingvistică şi spirituală, vlăstar al unei culturi fidel asumate. Despre aceasta s-a vorbit în celebrele versuri scrise de poetul arab At Ta’i: „Am văzut pecetea pe fiinţa omului / arsura nu era numai în carnea sa”. Motivele şi temele ce străbat ca o „arsură” acest univers poetic sunt produsul unei senzualităţi spiritualizate, extrem de dezinvolte, din care se exclud mizerabilitatea, maliţiozitatea şi minimalismul antiempatic prin definiţie.

Asemeni iubitei, mama este des invocată ca o figură adolescentină, cu ochi verzi de culoarea frunzelor pe care le mângâie. Intimitatea femeii cu natura, temă majoră a poeziei arabe, apare dublată de rezonanţa animistă, într-un circuit al empatiei universale. Gestul uman nu rămâne unilateral, ca o figură tasată în plan. Spaţialitatea şi vigoarea îl definesc prin excelenţă. Sugestiile înalte care-şi iau avânt nu ajung nici ele să sucombe în neant, chiar dacă, asemeni unor păsări ciudate, îşi pot schimba din zbor traiectoria în mod neaşteptat.

Elementul negativ de recuzită catabolică apare invocat cu funcţie amar-tonifiantă, de „aromă tare” tipic arabă, menită să potenţeze sentimentul vieţii, nicidecum să-l anuleze. Poetul Mahmoud Djamal ne oferă imaginea unui spirit viguros, călit, aflat la adăpost de impresionabilitatea minoră, de isteria cvasi-gratuită care predispune la clacare imediată. Nerăbdarea şi incontinenţa nu-l caracterizează.

Vedem cum hiperbola deschide uşile anecdotei existenţiale spre imagini înzestrate cu putere spirituală, o putere ce rămâne însă închisă într-o formă misterioasă şi vie, ce nu-şi epuizează dinamismul semnificativMotive şi teme precum mama, deşertul, mormântul, apa, piatra, norul, pământul, arborele, femeia, femeia care naşte (aici verbul a naşte este hiperbolizat semantic prin repetiţie), tropii practicaţi ca figuri spaţiale şi corporale vii, ca practici simulative de relaţionare, prin antiteze, inversiuni, repetiţii obsedante, acuplări verbale, acestea ţin de apetitul spiritualităţii arabe, înclinat către aşa numitul „realism idealist”, des menţionat de comentatorii arabişti.

Florin Caragiu